„Pe malurile râurilor Babilonului şedeam jos şi plângeam, când ne aduceam aminte de Sion.
În sălciile din ţinutul acela ne atârnaserăm arfele.”(Ps.137:1-2)

Curgeau în Babilon, cu valuri reci,
Râuri înfiorate de durere,
Drumuri de ape, argintii poteci
Ce-au înecat speranţele pe veci
În a robiei lacrimă de fiere.

Jugul robiei, pus peste popor
Că-n ascultare n-a voit să meargă,
Îi apăsa din greu, îngrozitor
Şi mâini trudite, tremurând uşor,
Nu mai puteau nici lacrima s-o şteargă.

Părea că plouă fără de sfârşit
Cu-amar, cu cenuşiu, cu apăsare
Şi niciun cântec nu e auzit
Căci corzile din harfe-au amuţit
Stând atârnate-n sălcii plângătoare.

Nu se-auzea al laudelor cor,
Înlocuit de disperarea mută,
De tânguitul lor sfâşietor
Din inimi strânse-n lanţuri care dor,
Din dor de libertatea lor pierdută.

Dar noi avem prezentul luminos
De când prin har am rupt-o cu trecutul,
Nu suntem robi, ci liberi în Cristos
Şi dacă din robie El ne-a scos,
Păcatului nu-i mai plătim tributul.

Un imn de laudă înălţător
Spre Domnul slavei azi să se avânte,
Fiind al libertăţii noastre cor;
Să plângă sălciile dacă vor,
Dar harfa noastră trebuie să cânte.

Sunt ani de libertate, ani de har
Pe care lumea-n socoteală nu-i ia,
Dar noi începem noul calendar
De când din nou ne naştem, aşadar
Să cânte inimile: Aleluia!

Amin
Vulcan, 6.12.08